Am atat de multe lucruri sa va povestesc incat aproape ca nu stiu cu ce sa incep. Dar acum ca m-am intors din Baku, imediat ce ma “reaclimatizez” cu Bucurestiul, o sa va povestesc despre masinile de paste si de inghetata pe care le-am primit, despre misiunea mea in Baku si despre ce surprize va mai pregatim luna asta in restaurantele JW Marriott.

Tocmai s-a implinit un an de cand am inaugurat JW Steakhouse – sa fie intr-un ceas bun si La multi ani, echipa!
Privind putin in urma, ma bucur sa pot spune ca tot ce-am planuit pentru acest restaurant, sta in picioare si dupa un an de zile: meniuri, echipa, servicii, calitate si rafinament de la produsele furnizate, pana la “Va mai asteptam la noi!”.

Am facut si un mic inventar al acestui an incheiat, dupa cum urmeaza:
Aproximativ 500 de momente business cu pranzuri delicioase, fel principal, garnitura, salata si desert.
La categoria American USDA Steaks, tineti-va bine – 10181 portii, la care adaugam cu mandrie 512 kg Tomahawk Scotia

Adesea aud prieteni povestind despre ei sau despre alti prieteni ca actori principali in luptele care se duc in jurul meselor ce implica legume, verdeturi sau chiar si fructe. Eu unul nu-mi aduc bine aminte cum sa fi fost in familia mea cand eram mic, dar cu siguranta cand “am mai crescut” am prins gustul salatelor, caci despre el vreau sa va vorbesc astazi.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la inceputul de primavara, mi se face pielea de gaina, ma cuprind emotiile, imi suna in gand acorduri de orchestra vieneza, vad zambete sfioase de debutanti in plina atmosfera de gala si, nu in ultimul rand, ma pregatesc pentru provocarea culinara a inceputului de sezon. Despre ce vorbesc? Desre Vienna Ball, desigur.

Primul post pe anul acesta. Vreau sa va urez tuturor un an cat mai fericit, bogat si tot ce v-ati propus, sa vi se indeplineasca.

Chiar daca e o perioada foarte incarcata, n-am vrut sa pierd ocazia sa incerc sa va imbii cu minunatiile pe care le pregatim pentru Valentine’s Day. Mai mult sau mai putin imprumutata de la americani, nu vad de ce n-am profita de ocazie sa ne mai rasfatam putin, mai ales din punct de vedere gastronomic.

Discutia incepe de la vestitul cliseu “… se stie ca barbatii sunt cei mai buni bucatari…”. Ma pune de fiecare data in incurcatura cand cineva ma intreaba. Sau ma doare capul si burta cand cineva incearca sa formuleze un soi de compliment gretos folosindu-se de “zicerea” asta ca si cum ar fi cazut in borcanul cu intelepciune populara.

Va tot spun de la o vreme ca o sa trag mai tare cu blogul si ca o sa va scriu despre cate-n luna si-n stele. Parol d’honneur ca asa o sa se intample daca se inventeaza mai repede ziua de 36 de ore si se hotaraste ca luna februarie sa aiba 9 saptamani-jumate ca in filmul ala cu capsuni si Mikey Rourke.

O sa adaug in zilele care urmeaza o categorie de posturi nou noute, pline de substanta folositoare publicului, un fel de platforma pentru cele pe care le-am denuntat la inceputurile acestui blog ca “unwellcome”: retete, tips and tricks, secretele fetei de masa bine apretate si multe dintre chestiunile din care se compune ”veselia” site-urilor de food de pe la noi. Ce mai citim, ce mai auzim cine cu cine s-a mai imprietenit (pe facebook sau aiurea) si multe stirile mondene ale bucatarilor si restaurantelor.

Am citit undeva sau mi-a trecut pe la urechi un zvon ca pentru fumatori o sa se mareasca ziua de lucru cu o ora deoarece acumuleaza mai multi “timpi morti” la serviciu decat nefumatorii. Sau ca o sa munceasca zile mai multe sa recupereze timpul pierdut in pauzele de fumat. Cica in Anglia au inceput deja sa-i cronometreze, sa le calculeze timpul pierdut.

Era un titlu de emisiune pe la TVR prin anii ’90. Avea un generic cu o muzica usor dramatica cu arome de mistere vechi si de nostalgii amarui. N-am urmarit-o niciodata, nu stiu ce subiect avea sau daca mai exista astazi, caci cu televizorul am incheiat un pact drastic de multa vreme: n-ai nimic cu mine, n-am nimic cu tine.

Am lasat o emotie mica sa-mi inghete inima. Ca in fiecare toamna. Este emotia care incepe intr-un sfarsit de august bogat si te prinde de umeri in prima zi de scoala aruncandu-ti pe gat noduri mari si in stomac un lesin indigerabil. Cam ca o astenie de primavara facatoare de “noutati” insa mult mai scurta, mai dureroasa, mai intensa. Cu varsta incepi sa inveti, insa, sa-ti acoperi si singur inima cu ceva …

Spuneam in postul anterior ca mi se pare ca in zilele noastre a scazut nivelul serviciilor in restaurant fata de perioada mult mai asezata de dinainte de ’89. Si mai spuneam ca o sa scriu cat pot de mult pe aceasta tema, pana cand cineva (exasperat, desigur… ) o sa-mi arate ca lucrurile au inceput sa se schimbe intr-o directie fireasca. Probabil ca atunci “se putea mai bine” din cauza ca, in fiecare judet exista cel putin o scoala de ospatari/bucatari in care sunt sigur ca se facea “carte” cat de cat si se incerca macar o aliniere la nivelul mediu al tarilor cu traditie in domeniu (Franta mai ales).

ChefStories – serie noua. Asa ar trebui sa incep cu scrisul, caci dupa concediul care tocmai s-a terminat, am facut o analiza a blogului si mi-am dat seama ca “we barely scratch the surface” si ca este momentul sa intram mai adanc in problemele “bucataresti”. In plus am cateva proiecte “picante” in lucru, pe care le voi incepe in viitorul foarte apropiat si care cred ca merita discutate si dezbatute pe saturate.

Nu sunt deloc genul “patriotic” cand vine vorba de mancare. Aleg totusi ciorba de perisoare supei crema de orice ar fi ea, daca mi-e foame. Si de Paste v-r-e-a-u stufat de miel. Si de Craciun cozonaci. Cred ca preferintele culinare au radacini adanci infipte in procesul de cunoastere a lumii care te inconjoara cand esti copil. Mai tarziu cresti si din radacinile astea te faci copac mare si pretentios.

Despre Franta. Studii superioare in gastronomie. Aici bucatarul este o personalitate. Nu il vezi in fiecare zi, caci ceea ce face el in bucatarie este invaluit intr-o aura de mister iar ucenicii sai sunt tot timpul intr-un du-te-vino inexplicabil. Nimic din naturaletea si spontaneitatea greceasca sau din verva italienilor nu le veti intalni aici.

Niciodata nu stiu de unde sa incep dar intotdeauna stiu ca n-am cum sa termin acest subiect. Din momentul nasterii sale, natia asta a avut intotdeauna un loc prea mic sub soare, iar tendintele expansioniste manifestate din plin pe vremea romanilor se exprima zgomotos si in zilele noastre. Poti sa-ti dai seama de asta, daca te gandesti ca oriunde in lume te-ai duce, gasesti o pizzerie, sau pur si simplu, daca ii vezi vorbind.

De curand am primit o invitatie din partea unei reviste de life-style sa contribui la o initiativa de-a lor cu un articol despre unele din bucatariile mari ale lumii. Si pentru ca suntem in prag de vacante si teoretic, cel putin, le vom putea testa in urmatoarele luni, am hotarat sa scriu despre batrana bucataria greceasca, despre parfumata si rafinata bucatarie italiana si, bineinteles, despre bucataria franceza a carei faima este, poate, mai mare decat ea insasi.

Dupa „niste” ani in bucatarie incepi sa intelegi ca lucrurile care misca si se misca in jurul tau fac parte dintr-o lume care desi pare haotica este de fapt una cu mult sens si cu morala. Ca o fabula mare. Eu sunt fascinat, mai ales, de originea lucrurilor, de istoria lor, si nu incetez sa ma mir cum cutare lucru a ajuns la noi in forma asta sau cata vreme a trecut pana cand vreunui destept i-a trecut prin cap sa asocieze aia cu ailalta …

Am sentimentul ca, oricat as vorbi despre steak-uri, nu o sa reusesc niciodata sa epuizez subiectul. Mai bag o fisa azi, ca sa-mi mai usurez inima si sa mai zic doo vorbe despre fripturile astea, care se invart in gurile tuturor si la propriu si la figurat.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la locul nasterii PASIUNII mele, parca-mi salta si acum inima de bucurie!

Cand am intrat prima data in bucataria unui restaurant mare, imi amintesc ca aveam toate simturile in alerta maxima. Amestecul acela de culori, texturi, forme si arome, imblanzite parca de bagheta chef-ului bucatar ca intr-un ritual perfect, a constituit momentul precis care mi-a asezat, pe cap, boneta de bucatar.

Ca bucatar sef, intr-o fabrica de mancare ca asta a mea, iti vin zeci de sarcini in fiecare zi carora trebuie sa le acorzi timp, nervi si concentrare maxima. Unele se repeta, altele par imposibil de rezolvat la prima vedere si te sperie, pe altele abia le astepti sa le vina randul. Astea, de pe urma, sunt cele la care vreau sa ma refer acum. Sunt acele sarcini, task-uri, proiecte sau cum s-or mai numi, la care pasiunea si creativitatea se iau la intrecere, intr-o cursa care iti face imima sa tresalte de bucurie, caci ti se confirma (a cata oara?!) ca esti omul potrivit la locul potrivit, ca tot ce faci n-ar avea sens daca n-ai fi „chemat” in meseria asta.

Noi, romanii, avem chestia aia cu hazul de necaz. De obicei de necazul altora. Radem si ne hlizim cam de-aiurea cand unul dintre noi este prins intr-un „caz” delicat, are probleme sau pateste cine stie ce. Nu stiu cat de pozitiv-constructiva este atitudinea asta, cum zic unii ca asta e chestia care ne fae pe noi speciali ca popor/cultura. Eu, personal, sunt de partea „seriosilor” care nu glumesc pe seama problemelor altora, gustand totusi umorul poantelor care se fac uneori chiar pe socoteala mea.

Cred ca unul din cele mai folosite cuvinte in tara noastra este „maine”. Orice decizie importanta, orice eveniment care te streseaza sau este mai sensibil este amanat pentru maine.

N-am sa inteleg niciodata de ce obiectul simbol al bucatarului este tocmai polonicul. Asta ar presupune ca, daca ar fi sa parafrazez cateva zicatori,  polonicul este sau ar trebui sa fie pentru bucatar ceea ce este pensula pentru pictor sau condeiul pentru scriitor. Si, credeti-ma, nu e deloc asa… In primul rand polonicul nu este un obiect care te ajuta sa gatesti. Ori, bucatarul este prin excelenta cel care gateste.

De cand am inceput sa scriu pe blogul asta mi-am propus sa scriu si despre preparate de post, despre mancaruri si ingrediente care chiar daca nu inlocuiesc carnea macar te fac sa uiti pentru moment de ea.

Pastele a trecut (si sunt sigur ca pe net retetele de post au fost pe saturate), dar eu nu pot sa nu dedic un post intreg unui aliment care este poate cel mai folosit in aceasta perioada: cartoful.

In copilarie aveam un prieten care crestea pesti. La un moment dat de ziua lui, parintii ii cuparasera un acvariu mare pe care in timp reusise sa il populeze cu o gramada de specii destul de rare de pesti de care avea grija ca de ochii din cap. Cand ne intalneam doar noi doi la joaca, imi povestea invariabil despre pestii lui… ii era groaza sa nu-i moara.

La o prima vedere si scos din context, “A 1” suna mai curand a ceva din arsenalul armatei americane, poate un explozibil, ceva. Pe de alta parte, odata ce observi ca este compus din  prima cifra si prima litera a alfabetului, iti da prin gand ca trebuie sa fie ceva absolut necesar, un fel de inceput fara de care nimic nu se poate.

Iata, e a treia sarbatoare care vine de cand am inceput sa scriu la blog (si a nu stiu cata care ma prinde muncind:)… S-au implinit fix cinci luni de la primul post, intre timp am deschis un restaurant nou, e o primavara frumoasa si un an promitator. Toate sunt bune.

“Cumpara pe mar si vinde pe branza.” Cam asa suna dictonul negustorilor englezi de vin. In traducere libera, insemna ca daca un vin era bun in combinatie cu un mar, atunci era cu adevarat excelent, iar combinatia cu branza il facea mai usor de vandut catre un consumator tipic. Nu stiu exact cat de eficient era trucul in practica de zi cu zi, dar principiile din spatele lui sunt destul de solide: fructele, bogate in zahar si acide, confera un gust metalic si fura din corpul vinului, in timp ce branza grasa taie din perceptia taninilor si il face mai corpolent si mai fructuos. Si cam aici se termina stiinta si incepe subiectivismul.

Nu imbatranirea oamenilor. Aceea nu e nici buna, nici rea – e normala. Vorbim aici de carnea de vita. Stiu ca v-am povestit destule deja despre ea, dar ceea ce urmeaza sa va descriu este, probabil, la fel de important precum controlul calitatii sau partile selectate pentru steak-uri. Si imi pare rau, dar dupa ce veti citi, e foarte posibil sa va dati seama ca nu stiati aproape nimic despre carnea de vita. In fine, cel putin cea din care se fac cele mai bune steak-uri.

Promit ca este prima si ultima oara cand fac asta pe blog – dar pur si simplu n-am cuvinte. Pana cand o sa va povestesc ce-a fost, intr-una din zilele urmatoare, prefer sa las pozele sa vorbeasca.

Pentru toti cei care o sa-mi auda speech-ul diseara, as vrea sa-mi cer scuze anticipat.:)) Daca la blogging ma mai descurc cat de cat, se pare ca nu exista nimic care sa te pregateasca pentru emotia vorbitului in public. Mai ales cand ocazia e atat de importanta.

Nu, nu e un meniu mare, pana la urma. Dar asta e si ideea. Am vrut ca fiecare preparat sa fie special. Sa-ti doresti sa le incerci pe toate – ceea ce ar fi fost mai greu, daca aveam multe asemanatoare.
Asa ca la felurile principale am pastrat JW Steak Burger, Fish &Chips, Spit-Roasted Chicken, Somon Norvegian Crocant cu piele, File de Ton la Tigaie.

E final. Drumul a fost lung, dar aproape s-a incheiat. Iar acum incepem altul. Pe 7 aprilie deschidem JW Steakhouse. Va dati seama in ce focuri sunt in momentul asta, dar, chiar si asa, nu puteam sa va las fara un post, doua… Si ce altceva mai bun decat meniul, nu?

“Grand openings, hard openings, soft openings… When they opened The Flamingo, one day it was closed, the next it was open. End of story. I know, I was there.” Saul Bloom in Ocean’s Thirteen.

Sunt convins ca de  multe ori v-ati inchipuit ca bucatarii profesionisti formeaza un fel de organizatie oculta care foloseste niste echipamente atat secrete si speciale, incat n-au nici o legatura cu cele pentru marele public, chiar si la niste lucruri atat de marunte precum oale, tigai sau, cine stie, si farfurii… Daca ati gandit asta, ati avut perfecta dreptate:))

Cu aproape 20.000 de kilometri de tarm, din care majoritatea se invecineaza cu oceane, nu e nici o surpriza pasiunea americanilor pentru crustacee, in special crabi si homari. Cum am mai spus, gastronomia lor este destul de vasta si diferita, dar in cam toate zonele, carnea si preparatele din crab reprezinta un segment obligatoriu al oricarui meniu de restaurant. Deci si al steakhouse-urilor.

N-am anuntat oficial pana acum, dar pentru cititorii fideli a devenit destul de clar de ceva timp incoace faptul ca la sfarsitul lui martie, inceputul lui aprilie, vom deschide un nou restaurant in hotel, iar acel restaurant va fi un steakhouse.

Vestea a fost automat o sursa de incantare pentru amatorii de fripturi, carne de vita de calitate sau, pur si simplu, cei care au mai avut de-a face cu astfel de restaurant, dar ma gandesc ca ar trebui totusi sa explic ceva mai mult despre conceptul de steakhouse. Steakhouse-ul este un tip de restaurant prin excelenta american, aparut la sfarsitul secolului 19, dar devenit faimos in orase precum New York si Chicago in anii ’40 si ’50.

Nu ca as vrea sa va verific, dar mai tineti minte ce v-am spus despre carnea de vita? Cum diferite regiuni ale lumii au obiceiuri si proceduri diferite pentru transarea vitelor, iar clasificarile nu au neaparat echivalente in alte gastronomii sau tari? Ei bine, in post-ul asta voi incerca imposibilul.

Ciabatta, bagheta, pain au levain, multicereale, cu cartofi si ceapa, pita? Integrala? Poate masline? Toate sunt intrebari la care trebuie sa raspunzi cu mult inainte ca un restaurant sa inceapa sa functioneze, cam din momentul in care te-ai hotarat care e profilul lui.

Steakhouse-ul este un concept de restaurant american, cred ca am mai spus-o, iar, in ceea ce priveste carnea de vita sau steak-urile in general, grill-ul si broilerul sunt, evident, sfinte. Dar cu toata lipsa de simpatie a americanilor fata de francezi (si invers), pana si ei recunosc ca, atunci cand vine vorba de rotiserie, nici nu se pune problema – le sunt mai indatorati acestora decat pentru generalul Lafayette si Statuia Libertatii la un loc.

Daca atunci cand auziti cuvintele “sudul Statelor Unite” va ganditi automat numai la bumbac, camionete pick-up desenate cu steagul confederat si muzica de banjo, faceti o mare, mare greseala.

Si desi mi-ar placea sa pastrez surpriza pentru cand ati pasi pentru prima data in JW Steakhouse, acesta este totusi blogul unui bucatar si trebuie sa va spun adevarul. Iar adevarul este ca sudul Americii este locul de nastere al uneia dintre cele mai complexe si interesante bucatarii ale lumii, cu influente vaste si numeroase precum cele africane, frantuzesti, scotiene, irlandeze, amerindiene, britanice sau spaniole.

Daca exista un singur lucru pe care poti sa-l remarci cu usurinta despre deserturile traditionale americane, chiar si fara sa le incerci, este ca, in comparatie cu cele europene, prezentarea nu e atat de hotaratoare precum reteta (in traducere libera din bucatareasca, sunt urate). Si cu toate astea, au cel putin la fel de mult succes. Care e secretul?

Am citit undeva, demult, ca un fotograf adevarat poate face poze senzationale si cu un simplu aparat de unica folosinta. Probabil ca in vremurile noastre e indeajuns si un mobil cu camera digitala, dar esenta a ramas aceeasi: frumosul si arta nu depind de echipament ci de talent si experienta.

Sunt bucatar, nu scriitor. E adevarat, am un blog, dar asta din convingerea (poate naiva) ca exista si cineva interesat de tot ce se intampla inainte ca ospatarul sa intre cu farfuria pe usile batante. Tocmai de aceea, sunt convins ca n-as putea sa spun tot ce trebuie si ce mi-as dori pentru ziua extraordinara care urmeaza. Fiindca iubitele, sotiile, mamele si fiicele noastre merita cele mai frumoase cuvinte. Ar trebui sa scriem poezii pe care sa le dedicam lor.

Se spune ca a cultiva Chardonnay este un fel de ritual de trecere, ceva ce orice nou viticultor trebuie sa faca pentru a intra in lumea buna a vinului.

Nu stiu daca asa este, in special tinand cont de faptul ca este un strugure destul de putin pretentios, originar din Burgundia, dar intalnit acum absolut oriunde se produce vin, tocmai pentru versatilitatea si rezistenta sa la conditii de clima si soluri foarte variate. Apoi, tocmai aceasta omniprezenta l-a transformat si in tina unor atacuri prin anii ’90, fiind vazut ca un simbol al globalizarii vinului, un “inamic” al altor soiuri mai rare si mai subtile.

Nota pentru mine: de-acum incolo trebuie sa fiu putin mai retinut cand prezint un eveniment care urmeaza, oricat de mandru as fi de el, fiindca dupa aceea mi-e greu sa mai gasesc cuvinte care sa descrie succesul lui fara sa para ca exagerez.

Vita. Beef. E unul dintre putinele cuvinte din bucatarie in care suntem la fel de exacti precum anglo-saxonii. Un cuvant care indica numai carnea provenita de la bovine. Francezii spun “boeuf”, de pilda, dar el n-are doar acel inteles – inseamna si “bou”, fratele cel nefericit al taurului, iar un “porc”, ca si la noi, poate fi in ferma ori pe masa.

Am observat ca devine mult mai greu sa scriu pe blog decat mi-am inchipuit. Si nu pentru ca scrisul nu e tocmai specialitatea mea – desi si asta e o problema, evident. Ideea era sa scriu despre lucrurile marunte din viata unui chef la un restaurant mare, un fel de “inside voice”. Insa, din lipsa de timp, dar si fiindca aici la JW Marriott avem atat de multe evenimente si ocazii speciale, mi-e adesea mai la indemana sa scriu despre ele. Si cu toate ca munca este a intregii echipe, iar din ce imi spuneti chiar voi, momentele sunt destul de interesante sau elocvente, tot mi se pare ca suna a lauda si nu imi prea place s-o fac.
Cu exceptia Balului Vienez.

La Vienna Lounge o selectie de prajituri noi, capsuni si un cocktail special al barmanului. La Cucina, prosciutto cu pepene si sos de menta, mozzarella di bufala invelita in bresaola si peste cu risotto si ciuperci porcini, iar desert un platou pentru doua persoane.

“Orice restaurant care se respecta” – am citit formula asta in multe bloguri sau cronici. Dar un restaurant nu cere aprecieri gratuite. Un restaurant isi respecta el clientii si una dintre dovezi trebuie sa fie preocuparea permanenta pentru noutate. Cum?

Azi imi calc o promisiune, dar cred ca va fi o abatere care nu va deranja pe nimeni. Am spus ca n-o sa postez retete pentru ca nu asta e ideea blog-ului. Dar fiindca noile prajituri de la Vienna Lounge au foarte mult succes si multi prieteni (pe care cu ocazia asta ii incurajez sa comenteze si pe blog, nu numai in particular) nu m-au crezut ca multe pot fi facute si acasa, am hotarat sa fac o exceptie si sa explic.

Ma uit in urma pe post-uri si ma amuz de titluri. Voi credeti deja, probabil, ca incep sa ma iau in serios cu titlurile astea complicate si, de fapt, e exact invers: tocmai fiindca stiu ca nu sunt un scriitor, incerc sa va atrag atentia la inceput ca sa puteti citi ceva care nu pare neaparat interesant din prima. Acum, insa, e diferit.

Din nou, o pauza ceva mai lunga decat mi-as fi dorit, dar asta e fiindca vreau sa postez lucruri cat de cat interesante si noi, nu doar gandurile unui bucatar. Cum am mai scris si altadata, in afara de gatit, intr-un restaurant – restaurante, in cazul meu – mai trebuie sa stabilesti si meniul. Dar asta nu se intampla atat de des si nu e neaparat spectaculos.
Cu exceptia cazurilor cand e.

citește mai mult...

A fost o vreme in care intreaga Europa bea numai vin de acasa, singurele vinuri bune nu puteau veni decat din Franta, iar simpla pomenire in aceeasi fraza a cuvintelor “vin” si “America” era indeajuns sa provoace rasul unui francez care se respecta. Dar asta era demult.

Dulciurile sunt unul dintre putinele domenii ale bucatariei unde imaginea este la fel de importanta ca gustul. Iar atunci cand ocazia este atat de importanta precum o casatorie, rezultatul nu poate sa fie nimic mai putin decat spectaculos. Cu ele ne-am laudat noi la targul pe care-l gazduim zilele astea la Marriott.

Nici o diferenta. OK, daca am vrea sa fim foarte, foarte exacti, am spune ca acel “e” in plus este ultimul lucru care ar putea sa-ti indice felul unui whisky.  Teoretic, ortografia i-ar trada, in general, provenienta. Irlandezii il scriu “whiskey”, scotienii “whisky” (scotienii vorbesc mai repede), iar americanii isi numesc bautura “whiskey” – dar nu dintr-o pasiune pentru ortografie, ci pentru ca, aparent, pentru o bucata de timp, whisky-urile importate din Scotia erau foarte proaste in comparatie cu cele irlandeze. Asa ca, desi legal licoarea se numeste whisky, in vasta lor majoritate, inclusiv pe sticle, americanii scriu whiskey. Atat de mult incat chiar si in timpul scrierii acestui post, trebuie sa ma lupt cu auto-correct-ul american:).

La multi ani si bine v-am gasit in noul an! Cu scuzele de rigoare pentru intarziere, primul post de pe anul asta raspunde la o intrebare care mi s-a pus foarte frecvent: “cum petrece Revelionul un chef la Marriott?”

Muncind, evident:))

Post-ul asta ar fi trebuit sa fie unul obisnuit, despre “bucatarii de la televizor” autohtoni si calitatea lor de judecatori ai gusturilor si talentelor culinare romanesti. Dar pentru ca n-am avut timp si il public, iata, doar in ajun de An Nou, m-am gandit la ceva mai putin critic si mai constructiv.

In fiecare an, cam prin perioada asta, un prieten ne readuce aminte, mai in gluma, mai in serios, de ipoteza lui pentru explicatia faptului ca in sute de ani de dominatie, otomanii n-au incercat niciodata sa impuna religia musulmana romanilor. S-ar fi trezit, zice el, din primul an, cu o revolta de toata frumusetea si ar fi fost alergati in goana cailor pana la Bosfor de cete de romani fluturand steaguri pe care scria “Totul pana la porc!”. Si totul cam prin preajma Craciunului, bineinteles.

Oamenii se casatoresc. Fac copii si ii boteaza. Firmele au evenimente si conventii, iar organizatiile au baluri si banchete. Si nu ai cum sa realizezi cat de des se intampla lucrurile astea pana nu lucrezi intr-un hotel.

Iar daca hotelul se intampla sa fie unul foarte mare si de 5 stele, si pe deasupra renumit si cautat tocmai pentru facilitatile de events si banqueting, singura diferenta intre o zi in bucatarie si una pe front este ca razboiul se termina la un moment dat.

Recitind, imi dau seama ca poate n-am explicat destul de clar data trecuta. Ceea ce poate sa insemne ca multi inca se intreaba: “Deci pana la urma exista o persoana care este singura responsabila pentru mancarea din restaurant si daca da, cine e ea? Este Executive-Chef-ul un adevarat Ratatouille?”

Nu.

Pentru cei care au fost eventual rataciti in ultimii 5 ani intr-un desert izolat al planetei, fara acces la telefon, televizor, ziare sau internet si au nevoie de o explicatie pentru ce este Ratatouille, trebuie sa spun ca este un film de desene animate aparut in 2007 despre un sobolan care viseaza sa devina (si intr-un final chiar devine) bucatar francez si care a avut incasari de 600 de milioane de dolari. Filmul, nu sobolanul.

- continuare la articolul  Bucatar vs Chef (Partea 1) -

Cum spuneam data trecuta, simplul talent nativ la gatit sau capacitatea de a reproduce cele 4 feluri thailandeze cu care de doi ani incoace iti delectezi prietenii, in fiecare miercuri seara inainte sa jucati Risk, nu te califica pentru lucrul intr-o bucatarie profesionista. Nu automat, in orice caz.

“Care e, domnule, diferenta intre un bucatar si un chef si cand se poate numi un bucatar chef si ce ii ofera dreptul?” O intrebare pe care am auzit-o nu de putine ori. Si raspunsul?

Depinde. Sunt mai multe.

E o surpriza si pentru mine. Inainte de toate, fara sa vreau sa supar pe nimeni, dar partea asta a Internetului imi pare putin scapata de sub control. Cand spun “partea asta” ma refer la petrecutul a ore in sir incarcand poze din vacanta, comentand la ale altora, schimband mesaje cu oameni pe care ii vezi oricum la sfarsitul saptamanii si, in general, uitand ca lumea adevarata e cea de dincolo de monitor. Recunosc, folosesc (sau am folosit pana acum) internetul ca pe o biblioteca mobila, luand numai necesarul sau utilul pentru profesia mea si ignorand restul. Ce-i drept, asta e si fiindca ziua mea nu presupune prea mult stat la birou, dar la fel de mult si pentru ca, asa cum am spus, cred ca viata merita traita pe bune, si prefer sa ne cunoastem si sa discutam in restaurantul sau sufrageria mea, nu anonim si virtual.